Despre mine

Tot ce pot spune despre mine este ca imi place sa ajut oamenii cu probleme. Recent sotia mea mi-a adus la cunostiinta un caz social care m-a impresionat foarte mult. Daca puteti sa dati o mana de ajutor sa o faceti fara ezitare pentru ca acel bine se va intoarce la voi.

Povestea mea începe în 1980, în Dalga, într-un sat oarecare, nu voi spune ca e uitat de lume, eu nu îl voi uita niciodată. Nu am avut condiții, dar totuși îmi dau lacrimile de fericire de fiecare data când ma uit înapoi, la copilăria mea. Viața e prea scurta ca sa o segmentez, sunt și copil, și adolescenta, și adult, sunt cate puțin din fiecare, am curajul sa le unific într-un tot. M-am căsătorit de mică, am vrut mereu sa ma lupt cu viata și am vrut mereu sa ies învingătoare. Am gustat din acea licoare blestemată numita fericire alături de omul care mi-a dat din puterea lui ca sa rezist, alături de soțul meu. Niciodată nu am avut bani, dar ne-am avut unul pe celalalt și doi copii, o fata și un băiat, Bogdan și Andreea. Se spune ca orice lucru frumos durează puțin, la fel a fost și cu fericirea mea, pentru ca în 2009 soțul meu a murit, iar eu am rămas sa locuiesc cu amândoi copiii cu soacra mea, tot la Dalga, nu am reușit sa plecam de acolo toți patru. Din zi în zi, lucrurile se complicau tot mai rău, lipsa banilor era din ce în ce mai apăsătoare. Oricât de visătoare as vrea sa fiu, nu pot sa nu admit ca banii condiționează viata. Totuși, am încercat sa îmi găsesc acolo de munca, dar copiii creșteau și odată cu ei și nevoile deveneau mai mari. Casa de acolo, fiind și la țară, avea nevoie de renovare, dar nu puteam strânge bani pentru ca trebuia sa îmi țin copiii la scoala, întotdeauna doar prin educație am găsit unica salvare.

La 29 de ani am rămas văduvă cu doi copii, o casa care aproape cădea pe noi și niciun loc de munca stabil. Atunci a fost prima data când viata m-a înfrânt, poate trebuia sa lupt mai mult dar nu mai găseam ieșire, ca în nisipurile mișcătoare, cu cat ma zbăteam mai mult, cu atât ma afundam mai mult. În 2011 m-am resemnat cu ideea ca doar plecând le pot da copiilor mei șansa pe care eu nu am avut-o, sau poate ca am avut-o dar nu am știut sa profit de ea. Am plecat în Cipru și după o scurtă perioadă am fost aproape de o cădere psihică. Nu era nimic cum îmi imaginasem eu, nicăieri lapte, niciunde miere. M-am confruntat cu probleme serioase de acomodare și nu neapărat ale mele, ci ale copiilor la scoala. Din premianți cu greu au reușit sa promoveze. E de înțeles, nu ne-am confruntat numai cu schimbarea climatica și teritoriala, ci cu o schimbare bruscă și permanenta. Saltul nu a fost progresiv, a fost haotic și, mai ales, dureros. Aici stau cu chirie și am doua locuri de munca, din unul ma întrețin pe mine și pe copii și din celalalt strâng economii ca sa ma întorc în tara.